De ziua mea, cu recunoștință
„Mă aflu într-o închisoare comunistă, pe un „ţambal” din lemn umed și cu miros de mucegai. E miezul nopții. Nu pot sa adorm. Încerc să las greutăţile zilei, să ignor durerile trupului chinuit de monştrii în uniformă. Încerc să mă rog la Dumnezeu după obicei, dar mintea parcă nu mă ajută. În libertate nu mi-am deprins inima să se roage în locul minţii şi acum, convorbirea mea cu Dumnezeu depinde de o minte limpede. Încerc să mă reîncarc puţin din gânduri închipuite. Nici nu îmi dau seama dacă stau cu ochii deschişi. În celulă oricum este beznă ca în mormânt. Avem totuşi câteva ore de linişte, numai pentru că îi ia şi pe gardieni somnul, nu de grija noastră. Stau pe scaune în harnaşamentele lor înarmate şi moţăie iepureşte să nu îi prindă vreun control inopinat de la superiori. Nu se aud decât gemetele înăbuşite ale deţinuţilor suferinzi, din când în când paşi târâţi pe ciment şi zgomote dinspre latrină. Aici poţi fi să liber să visezi cu ochii deschişi, este singura libertate pe care
