O analiză psihopatologică a lui Adolf Hitler
O analiză psihopatologică a lui Adolf
Hitler
Documentarul pleca de la ideea că Hitler a avut cu poporul german o
relație de-a dreptul... sexuală. Aproape la propriu. Dintre filele
consistentului dosar medical al Fuhrerului reieșea faptul că, la un moment dat,
acesta s-a plâns medicului personal, Theodore Morell, pe lângă multe alte
probleme de sănătate (meteorism, hipertensiune arterială, probleme cardiace,
amețeli, insomnii etc.), de faptul că în anumite momente ale discursurilor sale
înflăcărate adresate nației, i se întâmpla să atingă stări de extaz care se
terminau uneori cu momente jenante de orgasm cu ”finalizare”, chiar aflându-se
la tribună. Dr. Morell a lăsat scris în jurnalele sale, că a prescris
prețiosului său pacient, tratamente neobișnuite chiar pentru medicina acelor
vremuri. Morell a recurs chiar la experimente în premieră pe pacientul său, așa
cum s-a întâmplat cu medicamentul ”Mutaflor”, un produs original al lui Morell.
Medicul credea că problemele digestive ale lui Hitler proveneau de la ”bacterii
rele” și că tratamentul trebuia să fie constituit din administrarea de
”bacterii bune”, pe care le sintetiza din intestinul gros al militarilor
germani1 .
Documentarul aducea
în atența publicului faptul că a fost observată o corelație între evoluția
bolii, respectiv efectele drogurilor care i se administrau (printre altele,
amfetamine) și evoluția evenimentelor militare din teatrele de război, sugerând
un grafic cunoscut în zilele noastre al efectelor dependenței de droguri, cu o
perioadă inițială de potențare energetică a funcțiilor cognitive, urmată de o
cădere din toate punctele de vedere. Acestă corelație a fost descoperită
întâmplător, la o cafea, pe care un istoric o savura împreună cu prieten medic,
pasionat de biografia patologică a lui Hitler. Evoluția evenimentelor din
planul tactic a urmărit o etapă de ascensiune fulminantă, urmată - începând cu
episodul Stalingrad - de o cădere psihică, aparent inexplicabilă, când stafful
observa fie că Hitler rămânea singur închis în biroul său ore în șir, inert,
fără a fi în stare să comunice, fie cu alternanțe isterice violente.
Din analiza dosarului medical rezultă că Adolf Hitler suferea de o
multitudine de tulburări psihice severe, inclusiv schizofrenie paranoidă și
tulburarea de personalitate narcisică. Întregistările medicale arată că Hitler
lua zilnic - oral și/sau injectat, în diferite perioade - de la 20 până la
peste 70 de subsanțe diferite1. Hitler
era bolnav, printre altele de Parkinson, lucru de care el era conștient.
Trăsătura
dominantă a lui Hitler a fost impulsivitatea, adesea violentă. Încă din
copilărie a prezentat un temperament isteric, mult peste media comportamentelor
copiilor normali, care s-a accentuat odată cu trecerea timpului. Au rămas
legendare manifestările sale frenetice, de furie și crizele de plâns
nestăpânit. Una din cauzele ascensiunii sale politice a fost capacitatea de a
manipula, de a intimida și chiar de a paraliza adversarii săi, strigând, țipând
și chiar mușcând din covor în timp ce se tăvălea pe podea. De multe ori a
amenințat că se sinucide, dacă nu obținea ce își dorea2.
Există mai multe teorii care se străduiesc să ilustreze tabloul patologic
al personalității lui Hitler. Am ales să sintetizez câteva dintre acestea.
O abordare psihanalitică.
Perspectivele psihanalitice au dominat domeniul psihologiei între
1930 și 1940, astfel că era de așteptat ca specialiști cu influență în
dezvoltarea psihanalizei să furnizeze un profil psihologic al personalității
lui Hitler.
Prima încercare de a realiza un profil al personalității lui Hitler a
aparținut lui Carl Gustav Jung în 1939. Jung l-a întâlnit pe Hitler la Berlin,
la o reuniune în care a fost prezent, de asemenea, dictatorul fascist italian
Mussolini. Jung l-a descris pe Hitler ca inuman și asexuat, un om care era
intens motivat de un unic scop, acela de realizare a celui de-al treilea Reich.
Jung credea că Hitler a fost determinat în această acțiune, de dorința de a
îndepărta toate amenințările la adresa Germaniei și de a răzbuna insultele
istorice ale națiunii germane îndurate în istoria sa recentă.
Folosind informații disponibile până în 1943,
psihologul american Walter C. Langer credea că Hitler ar fi fost un individ
nevrotic cu tendințe psihotice. El a susținut că Hitler a avut un puternic
complex mesianic, a prezentat tendințe masochiste semnificative și perversiuni
sexuale și că a fost foarte probabil un homosexual. Mai mult decât atât, Langer
a crezut că Hitler afișa multe simptome de schizofrenie și a presupus că
rezultatul final ar putea fi sinuciderea. Continuând perspectiva psihanalitică,
Fromm (1973) caracterizează pe Hitler ca având un caracter ”necrofil nonsexual
și un agresor malign". Fromm credea că Hitler avea un caracter
"anal" disfuncțional, care a dat naștere la un narcisism intens,
distructiv, precum și o incapacitate profundă de a se raporta la alții. Fromm
crede că aceste tendințe psihologice s-au dezvoltat în copilăria timpurie din
cauza unei nedezvoltări psihosexuale în copilărie, ale cărei efecte au fost
mult amplificate din cauza unor evenimente traumatizante de viață, cum ar fi
relația cu tatăl său. Desigur, Fromm a susținut că Hitler nu ar fi fost
conștient de deficiențele sale de personalitate și, prin urmare, a dat vina
pentru eșecurile sale de viață, pe multe persoane cu autoritate, cum ar fi
profesori, tatăl său și chiar societatea. Componenta centrală a argumentului
lui Fromm despre Hitler este faptul că nu a rezolvat cu succes complexul lui
Oedip. Ideea lui Fromm a fost că Hitler a transferat asupra patriei sale,
Germania, dorința lui oedipiană și sentimentele pentru mama sa, iar dorința lui
inconștientă de a elimina pe tatăl său neiubitor a fost transferată în mod
colectiv evreilor3.
O abordare din perspectiva psihologiei copilului.
În primul capitol al autobiografiei sale Mein Kampf, scrisă în închisoare în 1924, la vârsta de treizecișicinci de ani, Hitler a descris părinții săi drept modele ale valorilor tradiționale germane: "Tatăl meu a fost un funcționar public conștiincios, mama mea s-a dedicat cu toată ființa ei gospodăriei și mai ales copiilor, în dragoste și îngrijire eternă.” Cel mai probabil portretul părinților săi din Mein Kampf, este o invenție. El și-a iubit mama profund, dar se temea excesiv de tată. Există numeroase dovezi ale sentimentelor sale față de tată. El a declarat secretarului său Christi Schroeder, "Nu mi-am iubit tatăl, mi-a fost foarte teamă de el. Avea accese de isterie și devenea ușor violent fizic. Biata mama s-a temut întotdeauna pentru mine" (Haman, 1999, p. 18). Acest stil parental a fost definit de Baumrind (1991) ca fiind un stil autoritar, caracterizat prin rigiditate, ascultare necondiționată și pedeapse fizice. Cercetarea sugerează că stilul parental autoritar este strâns legată de dezvoltarea personalității agresive si a comportamentului antisocial (Blitstein, 2005; Ruchkin, 2002), care pot fi observate clar mai tarziu in viața lui Hitler, care s-a plâns, de asemenea, avocatului său Hans Frank, despre consumul exagerat de alcool al tatăl său. Mama a încercat să compenseze lipsa de afecțiune a tatălui față de copii. Klara Hitler a fost o femeie simplă, modestă, amabilă, supusă, retrasă, precum și o catolică pioasă. Primii trei copii au murit în copilărie, primul în vârstă de câteva săptămâni, altul în 1878 și al cincilea copil, Edmund, la vârsta de șase ani. Necazurile ei ar fi putut fi agravate de viața alături de un soț irascibil, rece și alcoolic. Tânărul Adolf o adora. Dr. Bloch, medicul de familie, a scris mai târziu că dragostea pentru mama sa a fost caracteristica lui cea mai izbitoare: "Deși el nu a fost "băiatul mamei" în sensul obișnuit, nu am asistat la un atașament mai accentuat" (Kershaw, 1999: p. 12). De asemenea, bazat pe lipsa oricăror relații pozitive ale lui Hitler, se poate spune că relația cu tatăl său autoritar a fost cea mai importantă și definitorie în dezvoltarea personalității sale. Hitler a fost descris ca un adolescent cu probleme care a avut tendința de a găsi refugiu într-o lume fantastică. Istoricii se referă la trăsături de personalitate tipice lui Hitler ca impulsiv, egocentric, rece, agresiv, neempatic, dur și mincinos. Această descriere pare a se potrivi cu teoria personalității a lui Eysenck (1977), care postulează că aceste caracteristici sunt specifice psihoticismului. Teoria lui Eysenck afirmă că, atunci când persoanele cu un nivel psihotic ridicat sunt puse sub un stres intens, crește probabilitatea de a dezvolta o psihoză (Eysenck, 1997). În lucrarea sa mai recentă, Eysenck (1998) sugerează că psichoticismul se bazează pe nivelul de excitare corticală în sistemul nervos central, iar ulterior este legată de nivelul de dezvoltare a condiționabilității. Impulsivitatea ar fi trăsătura esențială în legătura dintre condiționabilitate și personalitate. Prin urmare, persoanele fizice extrem de psihotice, la fel ca și extraverții, au un nivel scăzut de excitare corticală și sunt mai predispuse la a dezvolta tulburări de personalitate antisociale (Eysenck, 1998; Gudjonsson, 1997) (3).
O abordare psihopatologică.
Coolidge, Davis și Segal (studiu din 2007) au sugerat că Hitler suferea
de o multitudine de tulburări din categoriile Axa I și Axa II din Sistemul
multiaxial de diagnosticare al DSM IV5. A existat un consens în
rândul experților, că Hitler a atins pragul critic pentru o serie de tulburari
de personalitate, inclusiv paranoic, antisocial, narcisist, tulburări de
personalitate și sadism, caracteristici în concordanță cu rapoartele detaliate
ale vieții sale de adult. În ceea ce privește tulburările din categoria Axei I,
profilul psihologic agreat prin consens a arătat că, probabil, Hitler suferea
de tulburare de stres posttraumatic (PTSD), gândire psihotică și
schizofrenie-paranoidă. Conform DSM IV (APA, 2000) simptomul profilului
paranoid-schizofrenic descrie foarte bine personalitatea lui Hitler. DSM IV
enumeră simptome cum ar fi preocuparea pentru iluzii grandioase sau
persecutorii care sunt, în general, centrate pe o singură temă coerentă.
Schizofrenia-paranoidă tinde a fi asociată cu anxietate, furie, detașarea și
argumentativitatea. Mai mult decât atât, iluziile de persecuție, în combinație
cu iluziile de grandoare și sentimentele de furie predispun persoanele fizice
la violență, în timp ce temele legate de persecuție pot induce individului un
comportament suicidar. Persoanele care suferă de schizofrenie paranoidă
prezintă foarte des un comportament superior în relațiile interpersonale.
Apariția schizofreniei paranoide nu descalifică individul de la o funcționare
de succes în viața de zi cu zi. DSM IV indică faptul că schizofrenicii
paranoici pot afișa, după caz, puține deficiențe cognitive și pot funcționa
foarte bine în viața independentă și în responsabilitățile profesionale. O
caracteristică cheie pentru diagnosticul de schizofrenie paranoidă este
apariția de iluzii sau halucinații. La 10 noiembrie 1918 s-a petrecut un
eveniment extrem de important în evoluția ideologiei politice a lui Hitler, pe
când era internat în Pasewalk în urma unui incident în care Hitler a fost expus
la un atac de gaz de muștar în timpul primului război mondial. În Mein Kampf
(1925, p. 20, 206), Hitler a descris faptul că în perioada în care urma
procedurile de recuperare, a venit la el un pastor care l-a informat despre
capitularea Germaniei, veste care i-a produs o profundă depresie. La această
veste Hitler a reacționat cu convingerea că înfrângerea rușinoasă a Germaniei
trebuie să fie pusă pe seama evreilor și astfel el a hotărât să intre în
politică pentru a combate amenințările evreiești în Germania. Hitler credea că
revelațiile avute la Pasewalk i-au fost trimise de Dumnezeu (a se vedea Langer,
1942/1973, Rosenbaum, 1998). O astfel de halucinație și credința iluzorie
rezultată este caracteristică schizofreniei4.
O perspectivă adleriană.
În
1975, T.L. Brink a scris o psihoistorie a lui Hitler dintr-o perspectivă
adleriană. Concepția centrală a teoriei adleriene este ”Gemeinschaftgefühl”,
care se traduce prin "sentiment al comunității." Așa cum este descris
de Dr. Martha Edwards și Dr. Henry Stein, acest "sentiment al
comunității" este un concept multi-nivel. În teoria adleriană, dezvoltarea
personalității este "un proces activ și creativ în care indivizii atribuie
sens experiențelor de viață cu care s-au confruntat, ele nu sunt victime pasive
ale eredității sau ale mediului, ci constructori activi și interpreți ai
situațiilor".
Dr. Edwards și Dr. Stein explică faptul că procesul începe în copilărie,
când "copiii devin conștienți de frustrările simțite; atunci când se
compară cu copii mai mari si cu adulți, experimentează sentimente de inferioritate.
Adler descrie aceasta ca pe o ”situație negativă”. Aceste sentimente devin o
motivație în lupta pentru o "situație pozitivă." Brink utilizează
teoriile lui Adler în analiza sa psihoistorică a lui Hitler. Publicat in
”Journal of Individual Psychology”, analiza lui Brink pune în discuție
sentimentele de inferioritate ale lui Hitler și efectele asprimii tatălui său
și răsfățul mamei, precum și trei aspecte de viață: prietenia, cariera și
căsătoria.
În 1979,
jurnalistul Sebastian Haffner, a scris The Meaning of Hitler, o examinare
istorică și psihologică a vieții lui Hitler. Referitor la caracterul lui
Hitler, Haffner afirmă, "Nu există nicio dezvoltare, nicio maturizare în caracterul
și personalitatea lui Hitler. Caracterul său a fost stabilit la o vârstă
fragedă și rămâne surprinzător de constant; nimic nu a fost adăugat la
el."
În 1992,
Edleff Schwabb a publicat „Mintea lui Hitler”: un plonjon în nebunie.
Schwabb aduce argumentul că psihoza lui Hitler a apărut treptat, în timp, având
mai mulți factori determinanți. În timp ce Schwabb ia în considerație viața
timpurie a lui Hitler și nu respinge importanța sa, el spune că mulți copii au
trecut prin evenimente similare și nu devenit dictatori psihotici.
Schwabb nu încearcă să puncteze un anumit moment sau
eveniment în care Hitler a cedat și a devenit bolnav psihic; mai degrabă,
Schwabb urmărește evoluția bolii mintale a lui Hitler de-a lungul vieții sale,
în patru etape distincte care arată evoluția psihozei lui. Spre deosebire de
mulți alți istorici și psihiatri, Schwabb nu pune prea mult accent pe perioada
copilariei. Schwabb ajunge la concluzia că "Hitler a abuzat de puterea
lui... Motivat de dorința de cucerire, a vrut să elimine "inamicul suprem"
- evreii. În acest sens poate fi explicată tulburarea lui. Pentru o minte
normală nu este posibil a concepe violența ca pe o binecuvântare."
În memoriile
sale, August Kubizek, prietenul din copilarie al lui Hitler, descrie caracterul
și comportamentul lui Hitler: "A fost în natura sa ceva ferm, inflexibil,
imobil, o încăpățânare rigidă, care s-a manifestat într-o seriozitate profundă
și a fost la nivelul cel mai de jos al celorlalte caracteristici ale lui".
Kubizek, de asemenea, afirmă că "el nu a avut niciodată prieteni
apropiați; el este în întregime incapabil de relații umane normale. Chiar și în
școală, relațiile lui cu elevii și profesorii au fost deopotrivă slabe, chiar
dacă el însuși s-a perceput ca fiind un "mic conducător."4
Adolf Hitler a fost un om plin de contradicții; de exemplu, el a avut un
dispreț puternic pentru slăbiciune, dar el însuși a avut multe puncte slabe.
Copil fiind, a fost firav și bolnăvicios, dependent emoțional de mama lui. El
nu a avut îndemânare pentru lucrul manual, nu s-a implicat în sporturile de
echipă sau individuale, în atletism, a fost considerat totdeauna nepotrivit
pentru serviciul militar în armata austriacă. În serviciul militar a fost
extrem de supus față de ofițerii superiori, probabil trăsătură dobândită și
exersată în familie, din cauza fricii față de tată. Patru ani în armată, el nu
a înaintat decât până la gradul de caporal. La final, el a fost răpus de o
nevroză de război și de orbire psihogenă (isterică). Chiar spre sfârșit, în plină
glorie, el suferă prăbușiri emoționale frecvente, în care țipă și plânge. Din
punct de vedere sexual el este un masochist cu drepturi depline.”4
Murray
afirmă că personalitatea lui Hitler este de tip contracarare, un tip care este
marcat de eforturi intense și persistente pentru a depăși handicapurile
timpurii, slăbiciunile și umilințele, reprimarea exprimării emoțiilor și, de
asemenea, de răzbunare pentru jigniri și insulte. Acest tip de contracarare
este realizat printr-o formulă cunoscută sub numele de ”Reacție de formare a
Eului ideal”, care presupune "represiunea și negarea” porțiunii inferioare
a sinelui și eforturile pentru a deveni exact opusul, reprezentat de un Eu
ideal sau de o imagine de sine superioară, realizând cu succes fapte altă dată
imposibil de atins și vindecând astfel orgoliul rănit și câștigând respectul
general, prestigiul și faima. Conform lui Murray acest tip de comportament este
întâlnit foarte frecvent. Cu toate acestea, în cazul lui Hitler, ele au
manifestări extreme. Hitler are nevoie de dominare, manifestă agresivitate de
contracarare, predispoziție la critici.
Originile antisemitismului lui Hitler continuă să fie o sursă de
dezbatere. Nu există nici o dovadă că el ar fi avut vreun fel de sentimente
antisemite înainte de a pleca din Linz sau că le-ar fi avut în timpul primilor
ani la Viena. "Atitudinea lui față de evrei în acest moment a fost
ambiguă. În timp ce disprețuia pe Handalees (evrei est-europeni care purtau
caftane lungi și trăiau din cerșit si vanzarea de bibelouri), a avut o mare
prețuire pentru muzicienii evrei. Unii cred că antisemitismul lui a provenit de
la suspiciunea că bunicul său biologic ar fi fost evreu. Alții cred că
originile urii lui provin din pamfletele politice, cât timp a studiat la Viena.
Murray arată că Hitler a fost predispus la rasism și prejudecăți.
Hitler a avut tendințe de a critica, de la o vârstă fragedă. Hitler percepe în
alte persoane trăsăturile sau tendințele care sunt criticabile sieși. Astfel,
în loc să fie devorat de vulturul propriei conștiințe sau de propriul dispreț,
el ataca ceea ce aprecia ca fiind rău sau vrednic de dispreț în lumea
exterioară, rămânând astfel inconștient (cele mai multe ori) de propria
vinovăție sau de propria inferioritate. Acest mecanism prin care un om vede
propriile impulsuri rele sau puncte slabe în alții, se numește proiecție.
Acesta este modul paranoic de menținere a stimei de sine.
Langer
abordează proiecțiile lui Hitler: "Mecanismul de apărare al lui Hitler
este de regulă numit proiecție”. Potrivit lui Langer, "Evreul
a devenit un simbol a tot ceea ce Hitler ura în sine, problemele sale personale
și conflictele interioare au fost transferate lumii exterioare, unde au luat
proporții de conflicte rasiale și naționale. "Cât timp a trăit în Viena,
Hitler, de fapt, a trăit fără nevoile de bază satisfăcute, în lipsuri materiale
și fără adăpost. Arăta mai mult ca un evreu de clasă inferioară, îmbrăcat cu o
haină închisă la culoare și o barbă lungă și neîngrijită; el a fost la fel de murdar
ca ultimul paria social și în acest timp a început să vadă evreii ca pe cea mai
murdară clasă socială și în cele din urmă, ca sursă a tuturor relelor. Ura lui
împotriva evreilor era o proiecție.
Hitler
a crezut că pune în operă lucrarea Domnului în combaterea nu doar a
social-democrației, ci și a poporului evreu, în întregul său. În Mein Kampf,
el spune: ”...de aceea astăzi, hotărârea mea este în conformitate cu voința
Creatorului Atotputernic: prin lupta împotriva evreilor, eu împlinesc lucrarea
Domnului.”
Anii
petrecutți de Hitler la Viena sunt un exemplu perfect al incapacității sale de
a face față eșecului. Când el nu fost admis la Școala de Artă din Viena, a
trăit în mizerie pe străzile vieneze. Chiar și atunci când el era disperat după
bani, nu a încercat să obțină un loc de muncă. Conform Brink, acest refuz de a
obține o slujbă adevărată poate fi conectat direct la copilul răsfățat. Un
copil răsfățat este slab pregătit pentru un astfel de eșec, pentru că el a fost
obișnuit de mamă să fie protejat în toate situațiile și s-a dezvoltate intrând
în stadiul de adult, fără abilitățile necesare formate pentru provocările
vieții.
În 1913 s-a mutat de la Viena la Munchen. Nu este clar de ce a plecat.
Cel mai probabil motiv ar fi acela de
a se sustrage serviciului militar în slujba statului habsburgic.
Ulterior Hitler s-a oferit voluntar în armata bavareză, în eforturile de
a arăta entuziasm naționalist german. În Armata bavareză, Hitler a găsit în
sfârșit un loc căruia a simțit că-i aparține. Când războiul s-a încheiat, el a
făcut încercări de a rămâne în armată cât mai mult timp posibil, chiar pentru
tot restul vieții sale. Brink a declarat că el a încercat să trăiască un stil
de viață militară, fără luptă militară. Stilul de viață militară fără război a
fost o iluzie și o mare parte din valorile lui Hitler s-a bazat pe acest
iluzie. Idealul său de arian și, de asemenea, imaginea de sine a lui Hitler a
fost aceea a unei fantezii de supraom. Brink a spus că o astfel de idealizare
se numește protest masculin.
Încă de la începutul vieții lui Hitler a arătat semne despre ce fel de om
va deveni. Ca și copil a fost leneș, neascultător și indisciplinat. Ca student
a fost, de asemenea, leneș, indisciplinat și dominator. În Viena, el a fost
leneș, disprețuitor, închis la minte și un introvert izolat.
Faptul că tatăl lui Hitler a fost brutal, tiranic și violent a dat
naștere Complexului mesianic. Hitler a respins pe tatăl său și a
considerat nașterea sa ca pe o concepție supranaturală. De la o vârstă fragedă
Hitler a încercat să găsească o figură paternă cu care să se identifice și a
eșuat mereu în a găsi un ghid adecvat aspirațiilor sale. Dragostea sufocantă a
mamei sale ar fi putut genera Complexul lui Oedip, în virtutea
căruia el poseda sentimente sexuale infantile față de mama sa, dar care l-a
făcut să aibă resentimente față de tată. Moartea mamei sale a fost probabil
evenimentul cel mai traumatic în viața lui. Ea a fost probabil singura persoană
pe care a iubit-o vreodată cu adevărat.
În timpul petrecut la Viena, Hitler a cunoscut idei noi și și-a întărit
convingeri vechi. În Viena s-a dezvoltat antisemitismul său și tot aici învață
arta înșelăciunii politice și manipularea. Toți acești factori trebuie adăugați
la posibilitatea ca Hitler să fi avut tulburări mintale, cum ar fi schizofrenie
paranoidă care ar putea avea originea într-o relație violentă între mama și
tatăl său.4
Mintea lui Adolf Hitler, precum și viața sa în general, este
extrem de interesantă, pe de-o parte pentru că era atât de plină de secrete și
apoi, pentru aspectele sale patologice. Hitler preocupă istorici și
psihologi/psihiatri deopotrivă pentru că el a lăsat în urmă multe întrebări
fără răspuns. Ce se poate concluziona din probele și studiile efectuate, este
că au existat mulți factori implicați în dezvoltarea caracterului lui Adolf
Hitler, iar viața sa timpurie include mare parte din acești factori determinanți.4
Însă orice demers de investigare științifică ar fi fără rost, dacă nu ar
avea un scop. Întrebarea care se pune este ce ar fi de făcut pentru ca astfel
de comportamente patologice să nu se mai manifeste în spațiul public
decizional?
Bibliografie
2. Philip Hyland, University Of Ulster, Daniel Boduszek, University Of Ulster, Krzysztof Kielkiewicz All Hallows College, ”A Psycho Historical Analysis of Adolf Hitler: The Role of Personality, Psychopathology, and Development”, www
3. Morris Leikind, ”Studies in Pathography, Adolph Hitler”, 2000, www
4. Hitler's Hidden Drug Habit: Secret History – Channel 4
5. DSM: ”Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders”, publicat de American Psychiatric Association (APA)
Comentarii
Trimiteți un comentariu