Cum era să fiu dat afară din Academie

Chiar dacă în Academie avem note mari și eram șef de clasă, nu mă pot lăuda că eram și foarte conștiincios. Că eram acolo dintr-o întâmplare și nu din vocație, o demonstrează faptul că în timpul orelor mă plictiseam destul de des. Ce făceam? Desenam pe ce aveam la îndemână, persoanele din fața mea, profesori sau colegi și pentru că nu aveam un talent fotografic la portrete, exageram trăsăturile și ce rezulta, erau niște caricaturi destul de reușite.

Într-o zi, într-o pauză, vine Corleciuc și îmi spune:
- Teo, vezi că te-a chemat tovarășul maior Titică. E la biroul lui.
Teo eram eu. În armată, ca soldat TR, m-am tuns la zero și Florin (Șobolanu) m-a „botezat” după Telly Savalas, Teo. Așa mi-a rămas numele.

Pentru mine nu era o noutate să merg la profesori, pentru că în calitate de șef de clasă, eram interfața cu profesorii și drumul ăsta îl făceam des. Tovarășul Maior Titică Vasile era profesorul nostru de balistică exterioară și secretarul de partid al momentului. 

M-am dus ca de obicei, cu sentimentul îndeplinirii unei sarcini din fișa de post.

Ciocănesc la ușă, mi se permite să intru, mă prezint după protocol și aștept. Tovarășul maior era cufundat în hârtii. Adânc. Avea în față o piscină cu hârtii. După o vreme, tot înotând, tot cu ochii în hârtii, spune abrupt, fără introduceri:

- Băi Pîrvulescu, am auzit că tu nu prea ești atent la ore. Și că în loc să fii atent, tu faci caricaturi la profesori.

Am înlemnit. Probabil că am intrat în primul stadiu al sindromului general de adaptare, adică al stresului, în faza de freeze, starea de alertă. Victima ”îngheață” ca să se confunde cu mediul - adică peretele - și să observe mișcările agresorului, poate „fiara” nu mă vede. Dacă agresiunea se confirmă, trece la faza a doua, de rezistență, în care victima are două opțiuni: flight or fight. Eu nu aveam nici una dintre opțiunile astea. Așa că adrenalina a invadat instalația, inima a început să bată cu putere în așteptarea verdictului și am rămas înghețat și cu ochii holbați. N-am fost în stare să zic ceva. A continuat dom' profesor:

- Te rog să mi le aduci și mie, să le văd și eu.

Am plecat cu picioarele tremurând și deja rulând în bio-hard programe cu potențial dezastrous, cu toate scenariile catastrofice agitându-se în cutia mea craniană, care devenise o oală sub presiune. Mă vedeam dat afară din Academie, încercam să văd fața lui taică-miu, ofițer superior în armată, ce cale urma să iau, poate să mă întorc la vechiul loc de muncă dinainte de Academie, dar cine mă mai primea, mă vedeam judecat în aula Academiei și pus pe cruce. Dezastru, ce mai! 

La momentul acela nu m-a interesat cine gurile Dunării m-a dat în gât, cum a aflat domn profesor.

Schițele le făceam în creion sau pix pe cartelele din carton folosite la cursul de programare. Pe vremea aceea calculatoarele erau niște instalații industriale uriașe care ocupau o suprafață echivalentă unui apartament cu două camere. Programul conceput de noi în limbajul Fortran era scris pe caiete-concept și dus la sala de calculatoare, unde, o duduiță (sigur pila cuiva) îl prelua și folosind o mașinărie de scris specială, transpunea programul respectiv într-o cărămidă mică de cartele perforate, pe care noi trebuia să le verificăm bucată cu bucată. Dacă găseam greșeli, trebuia să ducem cărămida la reparat, cu tot cu caietul-concept, unde era progrămelul scris. Așa ne mai rămâneau cartele cu care nu prea aveam ce face. Cele mai puțin găurite le păstram, că eu aveam ce face cu ele, pe verso rămânea destul spațiu de joacă, printre găurele.

M-am dus în clasă, am luat „cărămida” din sertar unde le țineam și m-am dus cu ele la tovarășul maior Titică.

I le-am înmânat cu același scenariu catastrofic în minte, cu mâinile tremurând, cu genunchii înmuiați și fără glas.

Dom’ profesor le-a luat tacticos și a început a le răsfoi ca pe niște cărți de joc. Am văzut că i se schimbă expresia facială și la un moment dat a izbucnit într-un râs isteric. A împins scaunul pe picioarele din spate și a lovit peretele din spate cu creștetul capului. Eu nu știam ce să cred.

- Ia uite-l și pe Moraru!

Moraru era tov. col. Moraru Florentin, șeful de catedră, un om deosebit, excelent profesionist. Printre noi umbla o legendă cum că ar fi fost consultat de specialiștii de la NASA în probleme de balistică exterioară. Nu știu adevărul și atunci nu aveam cum să verificăm, dar nouă ne plăcea.

După ce a răsfoit „cărămida” a luat din nou o mină gravă și mi-a zis:

- Să știi că sunt foarte supărat pe tine...

Asta observasem și eu nu era o noutate, așteptam altceva, confirmarea scenariului catastrofic, planificarea ședinței de condamnare, un termen...

Tot serios zice:

- Pe mine de ce nu m-ai desenat?

Abia atunci m-am destins, pericolul trecuse, mi-a revenit probabil și culoarea în obraji și, ca să îl recompensez cumva, l-am periat și am zis:

- Pentru că la orele dumneavoastră îmi place, sunt atent.

Și adevărul nu era departe. Avea un mod de expunere care mie îmi plăcea. Era foarte natural în exprimare și, foarte important pentru noi, din când în când făcea glume, destindea atmosfera cazonă și anostă.

- Bine, bine, hai lasă... 

Apoi se uită fix în ochii mei și, cu arătătorul îndreptat spre mine, zice apăsat: 

- Ia-le de aici și te rog foarte mult, de acum înainte să fii mai atent.

Nici azi nu-mi dau seama ce a vrut să spună. S-o fi referit la atenția acordată prelegerilor sau să fiu atent în jur, la colegii turnători? Sau „colegul...”, că nici asta nu știu, era unul, erau mai mulți?

Sincer spun, cât am fost în Academie, nicio clipă nu m-am gândit că printre noi era o prelungire a organului de contra-informații și că eram tot timpul supravegheați. Tot sincer spun, pe bune, ce Doamne iartă-mă avea de turnat? Că mai fuma câte unul Kent sau că se mai spunea câte un banc? Nu-mi amintesc de bancuri politice, cred că eram atenți, totuși știam unde ne aflam. De ce acțiuni subversive puteam fi noi în stare? Ce secrete puteam noi da inamicului din rolul de student? Dar, care inamic?

Cred că nici informatorul nu trebuie condamnat în vreun fel. Poate omul fusese constrâns cumva. CI-iștii treceau prin instruiri de specialitate, aveau o școală a persuasiunii, a intrigilor, a înscenării, a presiunii psihologice.