(Re)izgonirea lui Adam din Rai

 

Nu știm exact ce viață trăia Adam și soața lui in rai, dar știm că erau fericiți. Un moment de neatenție i-a scos din starea energetica proprie locului, ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu să-i pedepsească, izgonindu-i în afara Edenului.

Poate că Adam avea motive să fie supărat pentru pierderea privilegiului de a viețui în grădina lui Dumnezeu, dar după ce a explorat realitatea spațiului din afara Edenului, avea toate motivele să mulțumească lui Dumnezeu. De ce? Pentru că nu l-a izgonit nici pe recea Marte, nici pe înfierbântata Venus, ci pe cea mai frumoasă și mai bogată planetă din sistemul solar, care-i oferea absolut toate motivele să trăiască fericit.

Cum Dumnezeu le-a făcut pe toate perfect, cu siguranță a înzestrat proiectul uman originar - Adam - cu totalitatea însușirilor fizice și psihice, așa cum le știm noi azi, deci și cu trăiri psihice. Probabil că izgonirea nu l-a lăsat indiferent și va fi fost pentru Adam un conflict interior nerezolvat, însoțit de nișe emoții neprocesate, care l-au urmărit tot restul vieții lui extraparadisiace, sub forma nostalgiei după rai, manifestându-se în strădania permanentă de a-și îmbunătăți viața: locuințe, bunuri, drumuri, mijloace de transport, unelte de lucru, nivel de trai, sănătate, toate mai bune de la o generație la alta. E drept că Dumnezeu l-a privat de liniștea și frumusețile paradisului, dar i-a dat toată libertatea să pună nume lucrurilor și să facă tot ce dorește cu bogățiile Planetei Albastre, unde a putut găsi o natură protectoare, un mediu prietenos, mâncare din belșug și 80% din elementele chimice din tabelul lui Mendeleev, ca să se joace cu ele după bunul plac.

Engramat adânc în ADN-ul neuronal al lui Adam, gustul dulce al mărului din Pomul cunoașterii binelui și răului, a sublimat în setea de cunoaștere, care nu l-a părăsit niciodată. De-a lungul mileniilor curiozitatea l-a împins puțin câte puțin să trăiască toate experiențele pe care imaginația sa le-a produs. Altfel spus, experimentând, a ajuns să cunoască binele și răul, delictul pentru care fusese pedepsit. Progresul în cunoaștere și știință a mers la galop, reușind să ridice omul aproape la nivelul zeilor Olimpului. Dacă Adamul biblic l-ar vedea pe Adamul contemporan zburând prin aer în păsări metalice, vorbind la distanță prin oglinzi fermecate, aruncând foc și pucioasă din țevi ucigașe, ”călărind” zeci de cai putere pe drumuri pietruite, i s-ar închina ca unor zei. Dar, cu siguranță ar fi uimit, pentru că ar constata că, în frenezia obsedantă a dobândirii fericirii, Adamul contemporan și-a complicat atât de mult viața încât a uitat să mai fie fericit. Captiv al ciclului motivațional, Adam este fericit cu noua achiziție doar până la următorul model de produs. Acesta gâdilă starea de neliniște interioară care îi conduce comportamentul către următoarea achiziție.

Cu înțelepciunea însă, a mers cam la pas, pentru că viața lui Adam de atunci până la cel de azi a fost un amestec contradictoriu de bine și rău, de construcție și distrugere, fără nici o zi de pace, dar cu progres tehnologic zilnic.

Academicianul, cercetătorul, inginerul, matematicianul Adam este în același timp și un pic restanțier la înțelepciune și la matematica vieții, pentru are încă o culegere de probleme nerezolvate pe Planeta Albastră: sărăcie, multă nedreptate, foamete, asistență medicală precară, războaie, exploatarea irațională a resurselor, poluare etc. Nefiind în stare să le rezolve, Adam vrea să fugă de probleme cucerind Universul rece. A luat temperatura Lunii, acum vrea să părăsească Geea și să se stabilească pe Marte, un loc care îi oferă... nimic. Pentru că suicidul este incursiune în marele nimic.

Azi Adam retrăiește izgonirea biblică. De data asta șarpele care l-a vrăjit este materia, este Marte – zeul războiului. Vorbele șarpelui biblic au ocazia să se împlinească: ”Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el (pomul cunoştinţei binelui şi răului) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". Dacă în rai protopărinții doar au gustat văzând că ”rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă știință”, pe Terra s-au înfruptat cu nesaț din cunoaștere, au ridicat știința la rang de religie, i-au ridicat temple și azi vor să fie zei galactici care teraformează și aduc viață acolo unde nu este. Să nu fiu înțeles greșit, știința, tehnologia, cultura sunt absolut necesare, pot face din Adam o ființă galactică dar, cum spune înțelepciunea populară, a cam pus carul înaintea boilor. Înainte de orice are ca prioritate să aducă pacea cu sine și în propria casă, altfel ar ieși la export galactic cu propriile conflicte. Unde este raiul azi? Pe Planeta Albastră. Numai că de data asta, Adam se izgonește singur, nu mai poate da vina pe Dumnezeu. Dar el riscă să nu apuce să se izgonească departe de pământ. Consumul peste măsură și viața intensă pe care o duce, strică echilibrul naturii care i-a fost mamă, punând în pericol tot viul, adică inclusiv pe sine.

Adam mai are de învățat multe despre cea mai importantă forță. Circulă pe internet o vorbă de înțelepciune atribuită lui Einstein. Nu știu dacă vorbele de duh îi aparțin, dar îi sunt atribuite și au o încărcătură puternică: ”Exista o forță extrem de puternică, pentru care, cel puţin până în prezent, ştiinţa nu a găsit o explicaţie formală. Este forţa care include şi guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers şi încă nu a fost identificată de noi. Această forţă universală este IUBIREA.”

Iubirea este singura energie poate aduce fericirea pe Planeta Albastră. Ea reglează tot. Și de aici putem da frâu liber imaginației să răspundem la întrebarea:

Cum ar fi dacă...

...ne-am iubi între noi necondiționat și nelimitat? Răspuns: nefericirea ar dispărea, armatele s-ar dizolva și ar rămâne mulțime de tineri plini de energie și gata să lucreze binele, forțele de ordine ar fi trimise acasă, pușcăriile s-ar transforma în școli, justiția ar pierde clienți, fabricile de armament ar da faliment, iar comercianții de droguri și-ar lua un job cinstit.

...am iubi omul de lângă noi și l-am cinsti așa imperfect cum e el? Răspuns: ieșind la o bere, ne-am plictisi, pentru că n-am avea pe cine judeca.

...am iubi toate vietățile? Răspuns: n-ar mai fi specii în pericol de extincție, pentru că am iubi și pădurea care le este casă lor și fabrica noastră de oxigen.

...am iubi Pământul din ai cărui atomi suntem făcuți? Răspuns: am lua din resursele lui cu măsură, pentru că am iubi și generațiile viitoare care au nevoie de ele.

...ne-am iubi pe noi înșine? Răspuns: am avea grijă să mâncăm ca să trăim, nu să trăim ca să mâncăm, am avea grijă să găsim pacea interioară, grijă să muncim cu măsură, am fi fericiți în lucrurile simple. Și pentru că iubim și oxigenul pe care îl respirăm, am scoate de la sertar proiectele acelea de energie liberă și curată, care ar lăsa hidrocarburile acolo unde le este locul, adică în pământ.

...am iubi cu adevărat copiii? Răspuns: i-am crește fericiți, i-am încuraja să crească în ce iubesc ei, nu în ce ne place nouă, nu ar mai exista copii abuzați fizic sau psihic, le-am face o școală doar pentru ei, în jurul nevoilor individuale, o școală care formează oameni fericiți prin dezvoltarea sinergică a inteligenței cognitive cu cea emoțională și, doar dacă se simt ei bine, olimpici.

Astăzi Adam are toate resursele și toată știința să fie fericit pe Planeta Albastră. Mai are de lucru cu voința. Pentru că orice poveste are un happy-end, am convingerea că în final, Adam va găsi calea, chiar dacă va trece prin durere. Acum încă mai copilărește într-o adolescență rebelă, dar după ce va experimenta tot ce-i trece prin minte în materie de bine și rău, se va liniști. Pentru că răul nu construiește nimic, ci trăiește din energia binelui. Este o hidrocarbură. Arde până se consumă.

Florin Pîrvulescu