Regina albinelor vs regina omului.

Rememorând povestea protopărinților Adam şi Eva, am înţeles de ce spun teologii că Adam a fost ispitit de Eva în Rai, lăsând cumva de înţeles că Eva poartă o vină cu întâietate. Dar cred că nu pentru a pune femeia în poziţie de inferioritate fata de bărbat, cum greşit înţeleg unii, nici pentru a induce femeii sentimentul de vinovăţie veşnică. Pentru că Adam nu este mai puţin vinovat. Altul este tâlcul poveştii. Dumnezeu a vrut să ne facă să înţelegem că de femeie atârna soarta omului. Femeia aduce în lume omul, ea îl ţine și îl întreține, ea îl ridică şi tot ea poate distruge omul. Ea este în toate momentele vieţii: începătoarea, întreţinătoarea şi mironosiţa omului adormit. De ce este ortodoxia împotriva feminismului? Pentru că în învăţătura sfinţilor părinți femeia este aşezată în rost, nu în drepturi, pe care de altfel nu le anuleză. Feminismul a scos din rostul ei femeia şi a aşezat-o în opoziţie faţă de rostul dat de Dumnezeu. E greu să explici omului autonom de ce. Va înţelege că Dumnezeu este un tată nedrept faţă de femeie, pe care vrea să o ţină în scalvie. Din astfel de discuţii teoretice ies totdeauna prin apel la efectele din jur. Femeia care munceşte cot la cot cu bărbatul în economie, nu ţine copii, nu ţine familie sau îi ţine cu mare greutate. Natalitatea este în scădere peste tot în lumea occidentală. Un duh de autodistrugere a cuprins lumea bună şi simandicoasă. Le arăţi şi nu le pasă. Suntem o categorie aparte de sinucigaşi, că suntem veseli şi nepăsători. Mergem la moarte cu paharul în mână, pe muzică de petrecere, pe manele sau muzică anglosaxonă (care îi place și mie), în mână cu biletul de avion spre raiuri terestre, omorându-ne plictisul în nămolul Mall-ului, hipnotizându-ne la TV etc. Ne sinucidem de două ori. Din lumea asta şi de tot, pentru că noi ne închidem singuri Raiul. Victoria dracului este să ne convingă că el nu există, nici Rai, nici viaţa de dincolo.

Feminismul este unul din războaiele intestine ale omenirii cu ea însăşi. Războiul sexelor se duce azi cu arme invizibile, cu gloanţe şi arme care au în cătare drept ţintă sufletul omului. Toată producţia media este plină de îndemnuri la răzvrătire. O reclamă „simpatică” la mobilier de calitate ne îndeamnă dacă suntem nemulţumiţi de soţi, să schimbăm măcar canapeaua. La fel şi pe dânsele. „Tu întinzi rufe pe calorifer, el o întinde la meci? Schimba măcar caloriferul!”, Adică „nu eşti în stare să schimbi bărbatul? Schimbă măcar caloriferul”. Nu aş face o analiză pe reducţionismul valoric al femeii sau al bărbatului – un calorifer valorează mai mult decât bărbatul, iar o canapea mai mult ca femeia, nu cred că specialiştii în marketing sunt psihologii de serviciu ai luptei între sexe, decât poate fără voie. Dar ei exprimă apartenenţa la o mentalitate care se instalează încet, dar sigur şi fatalist în minţile oamenilor. Aceea că familia este desuetă, nu se mai poartă. Familia a fost transformată în marfă. Are toate caracteristicile mărfii, prin urmare poate fi tranzacționată, negociată, inclusă în modă.

Oamenii de ştiinţă se dumiresc mereu şi mereu. Spunem cu emfază că „descoperim”. Peste Creaţie Dumnezeu a întins un pled subţire, ca omul să îl poată ridica cu mintea pe care i-a dat-o, iar când reuşeşte asta, se bucură exact ca un copil. Descoperim ce a făcut Altcineva şi ni se pare că noi înşine le-am făcut. Am citit cu mulţi ani în urmă din învăţătura părintelui Arsenie Boca despre mame. Spunea că ce vrea mama să facă din copil în viaţă, încă din pântece trebuie să înceapă, pentru că fătul înregistrează absolut toată informaţia pe care mama o achiziţionează pe timpul sarcinii: chimică, hormonală, sonoră, informaţională, prin toate simţurile, gândurile proprii, vocea ei, vocea celor din jur. „Vă tot plângeţi de preoţi. Faceţi-i!”. Părintele se da pe sine ca exemplu şi pe mama sa, care a fost curată şi care s-a rugat tot timpul copilul să devină preot. Vrem toţi să ne asculte copiii, să fie buni. Câţi ştim meseria de părinte?

Pentru cei care cred că există Dumnezeu, femeia este lucrătoarea lui Dumnezeu în omenire, este coautoare la creaţie, este creatoarea omului. Cu voința ei ne poate propulsa în Rai sau ne poate prăvăli pe tobogan în iad. Pentru ceilalți poate fi măcar o recunoaștere a rolului de versiune feminină a lui Altas. Dacă acela a fost osândit să poarte pe umeri bolta cerească, femeia poartă pe umeri omenirea. Dacă asta pare o exagerare, să ne imaginăm cum ar fi dacă femeia și-ar da demisia din rolul de mamă. Cârcotașul științific de serviciu ar zice, ”Păi, tu n-ai auzit de inseminare in vitro?”. Ba da, am auzit. Dar deocamdată tot știința a demonstrat că pentru a obține un adult echilibrat emoțional, alternativă la iubirea și neonatologia maternă, nu există.

Toate astea nu înseamnă că este ea singură responsabilă şi că bărbatul fiind mai musculos, are numai drepturi microbiste, ziariste, alcoolice, distractive și, eventual, dreptul de a fi bancher în casă, adică el ţine inclusiv banii pe care îi câştigă ea. Bărbatul este suportul ei, ocrotitorul ei şi al fătului, determinantul climatului de linişte, de pace de care femeia are nevoie. E adevărat că într-o epistolă este scris bărbatul este capul femeii. Unii au înțeles de aici că bărbatul e superior, că e mai înalt, de regulă.

”În Sfânta Scriptură întâlnim o întâietate a bărbatului, precum în pasajul de la 1 Corinteni 11,1 şi în continuare. Acolo se spune că „bărbatul este capul femeii” şi „pentru că nu a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”. Însă întâietatea bărbatului nu înseamnă supremație faţă de femeie. Are întâietate mai cu seamă în privinţa îndatoririlor, decât în privinţa drepturilor! Voia lui Dumnezeu este supunerea reciprocă a soților; „supuneţi-vă unul altuia în frica lui Hristos”. Bărbatul trebuie să-şi iubească şi să-şi îngrijească femeia precum şi Hristos Biserica. Chiar dacă este Domn, nu o asupreşte, nu o înrobeşte, ci se jertfeşte pe Sine pentru ea „ca s-o sfinţească” (Efeseni 5, 26).

Întâietatea bărbatului în căsătorie se manifestă ca îndatorire a iubirii, a slujirii şi a jertfei de dragul femeii sale.”[1]

Ce bărbat iubește mai mult partea stângă decât pe cea dreaptă a corpului său? Să ne reamintim un citat care se regăsește identic, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament: ”Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup, un singur om (Facerea 2, 24; sf. Ap Pavel Epistola către Efeseni 5, 31).” Ce înțelegem de aici? Că cei doi formează o singură ființă. Dacă una dintre părți prețuiește mai puțin cealaltă parte decât pe sine, de fapt se disprețuiește pe sine.

Sfinţii părinţi ne învaţă că familia este biserica de acasă, în care bărbatul este preotul. Responsabilitatea faţă de ai lui este egală cu a femeii, dar de altă natură. De asta problema egalităţii în drepturi este pusă și înţeleasă greșit. Da, drepturi egale în muncă, retribuire, drepturi egale în a fi pe placul lui Dumnezeu sau de a fi împotriva Lui...

Deci ortodoxia invită femeia la o altfel de egalitate: cea cu Dumnezeu. La ce îndeamnă lumea? La egalitatea femeii cu bărbatul.

Stupul de albine este un matriarhat, pentru că cea mai importantă fiinţă în stup este matca, adică mama albinelor. Noi cei care am dat nume plantelor, animalelor şi gâzelor i-am zis „regină”. Ea asigură generaţia următoare. Este cea mai protejată. Parcă toate se învârt în jurul ei.

Ce-a făcut omul modern cu regina lui? A trimis-o la muncă egală cu bărbatul. Deocamdată, așa cum funcționează lucrurile, femeia muncește mai mult ca bărbatul. Ba a convins-o până şi pe ea, făcând-o să creadă că o carieră e mult mai importantă decât familia. Că a creşte copii este o încurcătură prea mare în calea carierei. Un copil, cel mult. Ba chiar „cine are să-i trăiască, cine nu să nu-i dorească”. „Pe vremurile astea?”

Primele semne ale autosuficienţei unei civilizaţii care îşi pregăteşte ieşirea de pe scena istoriei.

 

 [1] Gheronda Iosif Vatopedinul - https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti