De ziua mea, cu recunoștință
„Mă aflu într-o închisoare comunistă, pe un „ţambal” din lemn umed și cu miros de mucegai. E miezul nopții. Nu pot sa adorm. Încerc să las greutăţile zilei, să ignor durerile trupului chinuit de monştrii în uniformă. Încerc să mă rog la Dumnezeu după obicei, dar mintea parcă nu mă ajută. În libertate nu mi-am deprins inima să se roage în locul minţii şi acum, convorbirea mea cu Dumnezeu depinde de o minte limpede. Încerc să mă reîncarc puţin din gânduri închipuite. Nici nu îmi dau seama dacă stau cu ochii deschişi. În celulă oricum este beznă ca în mormânt. Avem totuşi câteva ore de linişte, numai pentru că îi ia şi pe gardieni somnul, nu de grija noastră. Stau pe scaune în harnaşamentele lor înarmate şi moţăie iepureşte să nu îi prindă vreun control inopinat de la superiori. Nu se aud decât gemetele înăbuşite ale deţinuţilor suferinzi, din când în când paşi târâţi pe ciment şi zgomote dinspre latrină.
Aici poţi fi să liber să visezi cu
ochii deschişi, este singura libertate pe care nu ţi-o poate lua nimeni, decât
degradarea funcţiilor cognitive. Și ei ştiu asta, reprogramarea ideologică
presupune mai întâi ştergerea memoriei, cu orice preţ. Oricum viaţa noastră nu
are nici un preţ pentru ei, iar o nereuşită în reprogramare este un eşec, un
rebut de care societatea nu are nevoie.
Stau cu ochii închişi şi îmi închipui
ceva frumos. Că sunt în libertate, ca am o nevastă frumoasă, cumsecade şi
drăgăstoasă, că am un acoperiş deasupra capului, poate şi un pic de teren în
jurul casei, cu grădină, teren arabil, că am doi-trei copii frumoşi, sănătoşi,
deştepţi şi cuminţi, că am un serviciu cu nişte venituri care să ne permită un
trai decent, că e pace, că pot să fac un concediu liniştit...
O fi mult, o fi puţin... În închisoare
îţi recalibrezi toate măsurile, înveţi adevărata valoare a lucrurilor. Nu cea
indusă de traiul prin comparaţie, nu cea impusă de societate, de consum...
Brusc mă trezesc din somnul cu ochii
deschişi. De fapt, nu m-a trezit nici un gardian, nici un coleg suferind, nici frigul, nici un
junghi...
Sunt în prezentul post-decembrist, este
pace încă. Nu am visat nici cu ochii deschişi, nici în somn. A fost un episod
de închipuire după ce mi-am amintit cu părere de rău că am doi prieteni, un
cuplu... pardon, aveam doi prieteni, care s-au despărțit. Nici lor nu le
e clar de ce... Îl întreb pe el şi caută să se elibereze de vina separării.
Era să zic „păreau”, dar ei chiar au
fost o familie împlinită. Fiecare cu servicii foarte bune, cu doi copii
minunaţi, cu realizări comune frumoase. E drept că serviciul lui bun însemna
mult timp la serviciu şi pe teren. Dar omul trăgea totuşi acasă. Pentru el
„acasă” însemna o singură femeie – cel puţin aşa stiu - şi doi copii.
I-am spus cu tristeţe concluzia mea:
că ei nu s-au mai înţeles pentru că le mergea bine, pentru că era pace în ţară,
pentru că aveau doi copii sănătoşi. Ce paradox! Confirmarea unei ziceri
incomode, pe care n-am înţeles-o până la situaţia lor, „li s-a urât cu binele”.
Ei nu recunoşteau rădăcinile lor din
ceruri şi nici pe Dumnezeu de Tată. Erau autonomi. Din acea categorie de oameni
cumsecade (după toate aparenţele), buni, poate chiar făcători de bine, în orice
caz nu de rău. Din cauza asta poate că amândoi aveau dreptate în parte, pentru
că fiecare se are pe sine de reper. Şi faţă de referinţa sinelui, nu greşeşte
niciunul. O referinţă superioară, exterioară şi cu autoritate absolută, ar
anula dreptatea fiecărei părţi, care este intrinsec relativă.
Prietenii mei, nu au cunoscut iadul
închisorilor comuniste. Nu au trăit şi poate nici nu au aflat. Şi dacă aflau,
ce? Realitatea prezentului îndestulat este o certitudine, restul sunt poveşti.
Nu au avut cu ce să compare vieţile lor pline de belşug şi de bine.
Este imposibil ca un deţinut politic
să nu fi visat la ceea ce prietenii mei despărţiţi au trăit în mod real. Ei au
trăit în toată concreteţea ei, o realitate la care orice deţinut politic cu
mintea încă la el avea acces numai în timpul insomniilor lui. Ei au fost
materializarea visurilor deţinutului politic. Prietenii mei chiar au avut
împreună totul. Ce îşi poate dori mai mult un om sănătos la minte şi la trup?”[1]
O zi specială. Chiar specială. Azi se
fac 60 de ani de când am aterizat pe Terra, într-un cuplu normal, o ea și un el,
Victoria și Emil. Nu știu de ce în cartea de identitate și în toate formulele de
identitate zicem „fiul lui... și a...”, când ar trebuie să fie invers. Se vede amprenta masculină în organizarea societății, care are pe alocruri accente misogine. Nu zicem
limba paternă, zicem limba maternă. De ce? Pentru că mama este creator de vieți,
ea este purtătoarea noastră pe tot parcursul vieții și chiar și dincolo: în prima parte a vieții - ne
poartă în pântece, în brațe, de mână, iar în restul vieții, ne poartă de grijă.
Iar după aceea, cine ține ritualurile pentru cei adormiți? Tot femeia.
Primesc de la grupul terapeutic din
jur – familia și prietenii – urări de bine. În terapia depresiei, familia are
un rol primordial, pentru că trebuie să aibă o conduită care să-l integreze pe pacient,
să-l înconjoare cu iubire și cu răbdare. Dar dacă vorbim de rolul familiei în
terapie, de ce nu putem vorbi de familie și în prevenție? Pentru că nu băgăm de
seamă, pentru că sănătatea nu doare.
În calitate de zoon politikon sănătatea
noastră psihică depinde de grupul social. Nu spun că anahoreții și pustnicii
nu ar fi sănătoși mintal, ba dimpotrivă, poate că sunt mai sănătoși decât
noi, dar eu mă gândesc la omul obișnuit.
Interesant este că urările sunt forme
de energie care fac bine nu doar destinatarului, ci și emitentului. Bine se
simte și cel care aduce un compliment, o vorbă bună, o urare...
Una dintre ele este ”îți doresc tot
binele din lume” sau „tot ce e mai frumos” sau variante. Ce își poate dori un
om cu scaun la cap, echilibrat psihic? O familie frumoasă, o soție/ un soț
iubitor, copii frumoși și deștepți și talentați, un serviciu bun, liniște și
pace în jur, sănătate... Păi, dacă fac inventarul dovezilor constat că toate
astea eu le-am primit fără să conștientizez. Așa încât azi, în zi festivă, nu
pot decât să fiu recunoscător lui Dumnezeu că mi-a purtat de grijă în mod
nevăzut, oferindu-mi materializarea
urărilor pe care le primesc de la cei dragi, cărora de asemenea le sunt
recunoscător.
Iubire și recunoștință!
[1] Fragment din jurnalul propriu
Comentarii
Trimiteți un comentariu